Originality and pedantery (Mircea Tiberian – “The main Sound “ , Nemira , 2013)
To be original, meaning natural or authentic, is today confused for being excentric, excessive or alienated. Simple propositions, innate, aren-t treasured anymore in contemporary artwork, the less so the building of complex edifices, based on those propositions.
Such an atmosphere downplays and even eliminates normal emotion, generated by the artistical situation, and, therefore, art loses it’s very reason of being. Henceforward, the apparition of the horrible artifacts and pseudo-artisical products, that circulate, are held everywhere, and occupy the entire volume dedicated to the union with beauty ( a risky expression !). Words such as “Art” or “Beauty” are used ever more rarely, being replaced by words such as “Object”, “Speach”, or “Artistical process”, “Vision”, “Perspective”, “Probing”, “Concept”, and others.
That being said, I think it’s opportune to describe below some sort of “Manifest of the musical party” to whom I believe I belong to (and whom you may interpret as you see fit).
“The spirituality of art needs to find itself firstly in the physiology of the work, and only afterwards in expression. Taking the opposite path, from preoccupation for the outward view and towards the intimate areas, harmony, rhythm and proportionality and of course, natural emotion, are reached more difficultly; reaching states of inspiration or of integrative intuition can’t even be brought into discussion. ”
“Without being unlettered or uninformed, the contemporary artist should create his inner score to which he should experiate constantly, while at the same time not crowding his mind anymore with so many examples of (many times minor) art created by others. In this way, perhaps, he will succeed in freeing his will of the inhibitions of the critical excess, of the obsession of originality, or, worse, from the idea of getting mandatorily rich on behalf of his own art.”
Originalitate și pedanterie( Mircea Tiberian-Sunetul de referință, Nemira,2013)
A fi original, adică natural sau autentic, se confundă azi cu excentricitatea, excesul sau alienarea. Afirmațiile simple, firești, nu mai sunt prețuite in arta contemporană, cu atât mai puțin construirea unor construcții complexe, bazate pe aceste afirmații.
O astfel de atmosferă inhibă și chiar elimină emoția normală, generată de situația artistică și, astfel, arta pierde tocmai rațiunea de a exista. De aici apariția îngrozitoarelor artefacte si produse cvasiartistice care circulă, sunt stocate peste tot, și ocupă tot spațiul destinat comuniunii cu frumosul (riscata expresie!). Cuvinte ca artă sau frumos sunt frecventate din ce in ce mai rar, fiind înlocuite cu termeni ca obiect, discurs ori proces artistic, viziune, perspectivă, sondare, concept si altele.
Acestea fiind zise, consider oportun să scriu mai jos un soi de Manifest al partidului muzical căruia cred ca îi aparțin (pe care dumneavoastră îl puteți interpreta dupa cum credeți de cuviință).
” Spiritualitatea artei ar trebui să se regăseasca mai ales in fiziologia operei si abia dupa aceea in expresie. Luând calea inversă, de la preocuparea pentru aspectul exterior către zonele intime, se ajunge mai greu la armonie, ritm, proporționalitate si desigur, la o emoție autentică; despre atingerea stărilor de inspirație sau intuiție integratoare nici nu poate fi vorba.
Fără a fi incult sau neinformat, artistul contemporan ar trebui să-și creeze propria partitură interioară pe care sa o experieze constant și să nu-și mai aglomereze mentalul cu atatea mostre de artă(adesea minoră) facută de alții. În felul acesta, poate, va reuși să-și elibereze voința de inhibițiile excesului critic, de obsesia originalitații, de mitul notrietații, de presiunile vandabilitații, sau, mai rău, de ideea îmbogațirii cu tot dinadinsul de pe urma propriei arte.”
“Antimetafizica-Nichita Stanescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu”
Una din falsele întrebari, o întrebare de tip exterior, o amăgire care mi-a însoțit o mare parte din tinerețea literară, a fost problema modernitații. Aflasem de curentele literare, de simbolism, de dadaism, de expresionism, de suprarealism, de multe altele. Unele ținand de pictură, altele ținând de poezie, altele de sculptură, altele de muzică, unele dintre ele circumscriind toate artele. Repedea schimbare la față a poeziei mă cucerea, o inovație sau o noua ideologie estetică îmi parea atractivă și accesibilă, ba, mai mult decat alții, eu însumi mă simțeam apt de o atât de vagă intenție. Dacă clasificarea in clasic si romantic astazi înca mai pare supotabilă, celelalte noi subclasificari îmi apar derizorii prin puțina lor rezistență în timp, prin modificarea iute a unui ism in altul. Din fiecare curent puteai alege o sculă nouă, perfecționată, pentru tehnologia poemului. Dar ceea ce este etern uman, starea de ruptura, de înstrainare și de alienare a artistului, nu-și poate modifica decât datele istorice, nu și cele totale. Poezia, trebuie să o spunem răspicat, istoria poeziei nu poate fi tratată ca istoria automobilului, a navigației, a zborurilor cosmice. Etc.
Să bagi de seamă că anumite texte antice, peste care au trecut mai mult de două mii de ani, își păstrează virginitatea semantică și dimensiunea tragică cu mult mai acut decât acelea ale lui Rimbaud sau Edgar Allan Poe. Ce să mai vorbim de mici-mari poeți ai secolului XX pe care, pe toți, două-trei texte din Lao Tze, cartea Dao-de-tzin sau cinci versete din Ghilgameș ori trei fraze din Cartea (egipteană) a morților“ îi matură și îi iau cu fărașul. Nu există un secret al eternitații. Nu există un secret ca să atingi o astfel de culme, dar există un bun simț al ei, o atracție pe care o găsești în Dante, în Shakespeare, în Goethe, în Cervantes, în Dostoievski, în Eminescu, în Rilke, în Eliot, în Auden și în alții.
Această atracție către măreție, demolatoarte de tehnologii, adeptă numai o arhitectură proprie, iar împrumutul este larg între diferite arte si convulsiv. Între barocul german și Gongora exista o similitudine și translație aproape inexplicabilă, cum între Sagrada Familia a lui Gaudi și Don Quijote al lui Cervantes nu există sincrazie, decât numai aceea a sublimului final. Problema modernității este o problemă de istorie, iar nu una de estetică. Cele două situații sunt simultane, paralele, deci fără intersecție, după opinia noastră.”
“Antimetafizica-Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu”
Editura Cartea Romaneasca Bucuresti 1985 pg.290-291
PETRE ȚUȚEA- fragment din eseul publicat în colecţia “Între D-zeu şi neamul meu”
Instinctele, sentimentele, pasiunile, gândurile, erorile sunt oglindite în opera de artă purificatoare, mai ales în spectacol. Şi folclorul cuprinde elemente artistice şi morale de rangul întâi, înţelepciunea, rafinamentul şi puterea plăsmuirii fiind extinse până în magic şi mitic. Lui Lucian Blaga i-a plăcut să spună că veşnicia s-a născut la sat. Versurile populare culese de el exprimă un rafinament sufletesc pe care nu-l poate depăşi nici cea mai rafinată sensibilitate a unui poet din orice timp. “Dorul transobiectic şi transorizontic, jalea transobiectică şi transorizontică şi urâtul transobiectic şi transorizontic”, cum interpretează aşa de inspirat Blaga, acest “în sine” poetic.
Eu nu am o poziţie antimodernă – folosesc aci comoda teorie a epocilor, legate de timp şi de stiluri, ca desfăşurări istorice ale spiritului în spaţiu – fiindcă doresc ca omul să devină stâpân raţional al naturii. De aceea, concep o artă modernă În care să nu existe neştiinţa, zănăticia, improprietatea termenilor, impostura, inadvertenţa, murdăria, trivialitatea, josnicia şi revărsările informe ale sufletelor inşilor dezechilibraţi, vicioşi, obosiţi şi neputincioşi. Tristeţea metafizică nu trebuie să nască pofta pentru putred şi deşeu. Sufletele bolnave nu pot crea artă adevărată, construcţiile lor prezentând interes pentru descompuşi. Nu-mi place decadenţa pseudoartistică, aşa cum n-o suport pe cea morală de extracţie joasă, a inşilor care nu pot ieşi din pielea lor, iar când ies în lumea lucrurilor şi a ideilor, le desfigurează. Cum spune Goethe:
“Şi ce-i înalt, se face jos,
Şi ce e drept, se face strâmb,
De văd pe dos, sunt sănătos.
Numai urâtul e frumos.”
(Faust, Zoilo-Tersit, traducere de Lucian Blaga)
Purii citadini ai vremii noastre îşi înfăşoară vidul lăuntric într-o simbolică obscură, care poate fi numită impostură. Visele şi automatismele nu ţin de conştiinţă şi natura lor mecanică le situează în afara actului artistic creator. Trebuie respectate legile: comunicării, ordinei, armoniei, clarităţii şi solidarităţii, pe care unii le înlătură pentru a face loc emoţiilor nelămurit e, funcţiilor obscure ale inconştientului, monstruosului şi haosului. Nu trebuie dispreţuite: logica şi gramatica, cu rigorile lor formale. Este adevărat că obscurii şi obscuranţii au, în oricare regim, privilegiul libertăţii, ca muzicienii şi matematicienii. Modernismul practicat de ermetici, negativişti, obscuri şi obscuranţi, decadenţi, suprarealişti, avangardişti, antitradiţionalişti, absurzi, dărâmători cu orice preţ, înnoitori care dispreţuiesc ordinea firească, tradiţia şi istoria, stăpîniţi de pseudoştiinţa lozincilor, leneşii mintii şi închipuirii (a s y l u m i g n o r a n t i a e, dar nu în sensul lui Spinoza), zoofili, sodomişti, vacuişti, onirici, “chosişti” etc., trebuie respins. Se pot admite: arta evocării şi arta sugestiei. Sugestia nu înseamnă muzicalizarea artei, adică întinderea muzicii dincolo de sfera ei, ca “în natura templu, în acea tenebroasă şi profundă unitate în care parfumurile, culorile şi sunetele îşi răspund”. (Baudelaire, Correspondances).
Poetul trăieşte neliniştea metafizică a unităţii, dar corespondentele nu realizează armonia, fiindcă nici expansiunea lucrurilor infinite şi nici încântarea spiritului şi a simţurilor produse de anumite “parfumuri” nu înseamnă armonie, fiind vorba de omul învăluit în mister şi încarcerat în simţuri. Patologicul devine artistic prin chinul interior al creatorului, care-l însoţeşte cu setea de puritate a idealului de neatins. Arta-şaradă este un amestec vulgar de spirit de clacă, de răspântie, de bâlci şi de circ sărac. Arta lui Baudelaire nu intră aci, prin frământarea acestui creator şi prin neliniştea metafizică a idealului, greu de atins de omul care se mişcă între răzvrătirea demonică şi regretul produs de impuritatea terestră. Totul este dramatic, sincer şi clar. Se roagă să fie ajutat, ca să-şi înlăture dezgustul de el însuşi. Pe pământ? Jos, desfrâu, iar sus, plâns simbolic de Icar neîmplinit. Este mai bine ca plinul conţinutului să roadă, din când în când, forma, numai aşa putându-se trăi semnificaţiile. Artistul trebuie să fie sănătos sufleteşte – acesta este idealul olimpian – ca să stăpânească viguros obiectele contemplate, sau ca să-şi trăiască imperfecţiile, impurităţile, neîmplinirile, cu amărăciunea care însoţeşte “otrava subtilă a regretului”.
Altfel, e homo stultus în haină de măscărici, în dans grotesc, scobind cu degetul pământul pentru a-i dezlega misterele, dând cu tifla oamenilor, s-au strâmbându-se la cer, ca posesor închipuit de taine. Obiectele contemplaţiei estetice sunt Dumnezeu, natura, omul şi neantul. Omul? Ca obiect al contemplaţiei estetice e frumuseţea omului întreg, homeric, la care se raportează cu tristeţe sau cu repulsie schilozii, urâţii, degeneraţii, neisprăviţii, smintiţii, haoticii, sterilii, pociţii, murdarii, descompuşii, imbecilii, laşii şi toate deşeurile bio-sociale. Tersit, “zbanghiu, şchiop, laş şi obraznic, a fost ucis de Ahile cu un pumn când si-a permis să insulte cadavrul frumoasei regine a Amazoanelor, pe Pentesillea, ucisă de Ahile, care plângea moartea ei şi-i admira frumuseţea”. Deci, taraţii, neisprăviţii, pociţii, impurii, dezechilibraţii, aceste imperfecţii ale naturii, pot sta alături de modelele ideale ale spiritului, la care se raportează cu tristeţe sau cu dezgust. Nici contradicţii voite sau necontrolate, nici inadvertenţe, nici silogisme ieftine, prin cultivarea absurdului, nici tăceri absurd-expresive etc. Papini consemnează un spectacol de muzică a tăcerii, când un individ dereglat asudă dirijând o orchestră cu orchestranţi din ipsos. Asemenea indivizi închipuiţi de pamfletar sunt trataţi de el ca nişte “iloţi beţi, cu intenţia pedagogică a nobililor spartani, care îmbătau iloţi şi-i treceau prin faţa fiilor lor, pentru a le arăta cum nu trebuie să fie un nobil spartan”. În aceeaşi formă şi cu aceeaşi intenţie trebuie prezentat avangardistul practicant al descompunerii, în arta clasică, deşeurile sunt desconsiderate, iar nenorocirile mişcă eroii între zeu şi destin. Extinderea câmpului contemplaţiei estetice, în lumea modernă, a fost atribuită romantismului, omul fiind mişcat intre noroi şi azur, cum spune Shakespeare. Astfel, artistul vrea să cuprindă cât teologul, filozoful şi omul de ştiinţă. Se înţelege, numai în ceea ce priveşte câmpul contemplaţiei, fără a avea mijloacele acelora. Omul modem îşi distribuie energia spirituală între împărţirea naturii în bucăţi – defalcările impuse de nevoia cunoaşterii precise, în fond expresie a neputinţei raţionale – şi setea reconstituirii, a unificării, sub imperiul adevărului unic, voinţa metafizică a “cunoaşterii întregului aristotelic, care premerge partea” (cit. Othmar Spann) şi care este greu de abordat, cum spune Pascal.
Aristotel – autorul formulei – a constatat imposibilitatea cunoaşterii întregului şi a trebuit să facă distincţia intre totalitatea ontică şi generalitatea logică accesibilă omului, distincţie pe care n-a făcut-o Heraclit “obscurul”. Ontic vorbind, omul nu este şi nu poate fi posesor de întreguri, pe care le bănuieşte mistic sau metafizic. Sunt doi termeni legaţi în mod necesar, ontic vorbind, întregul şi cauza. Necunoaşterea cauzei ne situează în sfera condiţiilor şi ne obligă la stilul descriptiv. Descripţia esenţială a lui Husserl este iluzorie. Întregurile artistice aparţin închipuirii ca şi cele ştiinţifice. Unitatea adevărului cuprinde teologia, filosofia, ştiinţa şi arta. Filosofia şi ştiinţa ne arată unitatea şi multiplicitatea înăuntrul lumii.
Trecut (Ernest Bernea-meditații filosofice, nota 30.III.1984-București)
Trecutul a fost deseori asimilat morții. Tot ce a existat în trecut nu mai revine; iată o idee exprimată numai de o părere vulgară, ci chiar si de unii oameni de gândire, mai ales de cei ce cred in miracolul inovației.
Trecutul poate sa însemne moarte, ceva fără substanța, forma neproductivă, dar poate sa insemne viată și creație, poate să însemne tradiție vie, generatoare de forme durabile si conținuturi substanțiale.
În epoca de criză ce o traim astăzi, se vorbește mult despre viitor ca și când totul s-ar produce spontan, fără vre-o legatură cu ceea ce a existat. În realitate, atât prezentul cât și viitorul, sunt alimentate de trecut; trecutul este urzeala celor doua faze ale timpului, care se întrețin și se valorifică una pe alta. Chiar cele mai radicale și contractante epoci conlucrează. Noul nu devine din nimic și nu se depune în zbor pe fața lumii; din nimic nu crește decât nimic.
Un copac, ca să aibă o coroană frumoasă, are nevoie de rădăcini adânci si puternice. Etnologia aduce multe dovezi de înviorare a unei societați prin comemorarea datelor din trecut, mai ales prin acelea primordiale.